Oare cat de greu poti sa gasesti persoana potrivita? Oare cat de des ajungi sa te indragostesti de o persoana care sa fie la randul ei indragostita de tine?
Totul a inceput acum ceva timp, aproximativ acum un an. Am cunoscut o fata prin intermediul unui prieten. Am vazut-o odata, am vazut-o de doua ori si tot asa fara a vorbi cu ea. In afara faptului ca aveam o oarecare teama, o oarecare timiditate sa vorbesc cu ea, eram si constrans de faptul ca intr-o anumita masura ea vorbea cu prietenul meu (unul dintre cei mai buni). As fi putut sa intru in vorba cu ea si sa ma cert cu prietenul dar, nici la momentul respectiv, nici acum, nu mi se pare o varianta valabila. Am ales sa astept momentul oportun sa fac rost de numarul ei de telefon astfel incat sa nu ma cert cu prietenul meu. Acel moment a venit cand a trebuit sa plec la un job in tara pentru ceva timp. Stiam cand trebuie sa plec. Aveam cu aproximatie o saptamana pana la plecare, timp suficient sa ii cer numarul. Nu a fost suficient din cate am constatat ulterior. Mai aveam o zi pana la plecare si nu aveam numarul de telefon. Devenisem destul de agitat, imi doream din toata inima sa vorbesc cu tipa. Mi-a venit o idee, poate stralucita, poate nu foarte stralucita, de a-mi chema prietenul la o bere "nevinovata" pentru a fura acel numar din telefonul lui. Idee pe care am pus-o in aplicare si mi-a reusit. Deci am facut rost de numarul ei si am plecat din zona. Am sunat-o prima oara sa-i zic cine sunt si sa vad daca am facut vreo greseala ca am "procurat" acel numar. Speram sa nu fie genul de persoana care sa faca "scandal", sa inceapa cu intrebari gen: "De unde am numarul??, Cine la dat??, De ce am sunat-o??" intrebari la care se stiu deja raspunsurile. Am sunat-o la o ora mai tarzie, cand mi-am facut tupeul necesar, dar nu mi-a raspuns. Am vorbit cu ea abia a doua zi. I-am zis cine sunt, cum am facut rost de numarul de telefon si am intrebat-o daca mai putem vorbi si alta data. A fost de acord si am continuat sa vorbim cand prin sms cand prin convorbiri telefonice, destul de rar totusi.
A trecut ceva timp si a venit cu pasi mari sarbatoarea de Paste. M-am intors in zona impreuna cu varul meu si, intr-un moment de plictiseala, am sunat, in nebunia mea, sa vad daca ne serveste cu un pahar de suc si o felie de cozonac. Mai in gluma, mai in serios, a zis da. Deci am plecat spre ea, m-am ratacit in indicatiile primite prin telefon, am reusit sa gasesc din nou drumul si am ajuns la destinatie. Ea ne astepta la poarta. Ne-a condus in caminul ei, unde erau si bunici si ai ei fratiori. Am intalnit acolo niste oameni foarte simpli si primitori, oameni care transmit o caldura sufleteasca imensa, inconjurati de o aura specifica, aura care se vede si la cei mici de varsta si la cei mari. Sunt niste oameni de nota zece care, iti creaza impresia, fara a-ti spune un cuvant, doar prin zambetul si vocea lor calda, ca se bucura foarte mult de vizita. Am avut acea senzatie pe care sustin strainii ca o au la noi in tara. Dar eu eram la mine in tara, in apropiere de zona unde am copilarit. O senzatie pe care am retrait-o de fiecare data cand am ajuns acolo. Am baut paharul de suc am mancat felia de cozonac si am ciocnit cate un ou rosu. Am schimbat o vorba, doua, si am plecat continuand ceva mai amplu comversatiile pe telefon.
Timpul trece repede cand ai o ocupatie, si in cazul meu majoritatea timpului il petreceam si il petrec la servici. Ca ieri, ca azi a venit sarbatoarea Sf. Ilie, fiind si ziua mea de nume, am invitat-o la un balci anual pe la Polovragi unde pot sa zic ca ne-am distrat, fiind, probabil, cea mai frumoasa amintire a ei, a surioarei ei si a fratelui ei cu mine. Incepusem sa o plac mult si ma cuprinsese o frenezie, o dorinta cumplita sa o fac sa zambeasca, sa rada si sa incerc cat mai mult sa-i fiu pe plac. Am ras, ne-am distrat si am plecat. Ea era singura atunci sau cel putin asta mi-a zis. Ne-am intors acasa. Eu a trebuit sa ma intorc la servici. Timpul a inceput sa treaca foarte greu chiar si cu ocupatie. Fiecare zi parea o eternitate. Asteptam cu nerabdare sa scap in libere sa ma duc "acasa", acolo unde am copilarit, acolo unde eram mai aproape ea.
La un moment dat a venit concediul. Am ajuns din nou in zona in care am crescut. Continuand sa vorbesc cu ea, am inceput sa ma indragostesc fara sa vreau. Undeva in august intamplarea a facut ca ea sa uzeze de faptul ca ma cunoaste si sa ma roage sa o duc cu masina pe ea, pe mama ei si pe frati ei la un gratar pe la Ranca. Am fost fericit ca ma pot duce eu si bineinteles ca m-am dus. Am avut ocazia sa o cunosc si pe mama ei, o doamna cumsecade in toate privintele. Bineinteles ca am fost la gratar cu acceasi oameni "calzi". Am fost, am socializat, am mancat si m-am plimbat. M-am simtit mai bine decat m-as fi simtit cu familionul meu, cred. A fost intr-un cuvant "superb". Ne-am intors acasa. Mie mi sa terminat concediul si am plecat din nou la servici.
De acceasta data am plecat cu o dragoste imensa pentru ea si o dorinta nebuna de a fi cu ea. Fiecare zi fara ea parea si mai lunga. Savuram fiecare moment in care vorbeam cu ea la telefon. Fiecare sms pe care il primeam de la ea ma facea sa tresar, sa tremur. Timpul a trecut, ne-am revazut, inima mi-a zburdat de fericire. Am inceput sa ajung mai des in zona in care am copilarit sa ne intalnim mai des, fara a fi nimic intre noi.
Acum sunt putin obosit, sa facut tarziu si o sa ma pun la somn.
O sa urmeze o continuare...
